Maria Vasilescu (12 ani) urează tuturor doamnelor şi domnişoarelor “LA MULŢI ANI!”

Împreună cu ea, şi Fundaţia Dan Voiculescu pentru Dezvoltarea României vă urează, de 8 Martie, cele mai frumoase gânduri şi O primăvară frumoasă!

Felicitări realizate de membrii Clubului de Excelenţă Dan Voiculescu în cadrul concursului Felicitare pentru mama

Prima ediţie a concursului nostru  „D’ale carnavalului” s-a încheiat. Am avut ezitări la început. Ne-am întrebat dacă vom reuşi să ne facem bine înţeleşi, pentru că, să recunoaştem, e cumva neobişnuit. Ce doream să premiem? Proastele obiceiuri? Textele care descriu astfel de obiceiuri? De ce ar premia cineva descrierea neamprosteniei? Suntem bucuroşi că cei care ne stau alături, prieteni şi cititori, au înţeles aşa cum trebuie demersul nostru şi tocmai de aceea ne gândim acum, deja, la o viitoare a doua ediţie.

Fatalmente, nu ne putem, totuşi, lăuda că scopul ar fi fost atins. Mitocanul 4×4 continuă să taie linia continuă şi să se aşeze în mijlocul intersecţiei, la semafor. Cocalarul cu breton continuă să îşi excite organul estetic cu muzică pentru fese şi buric, având grijă ca toţi cetăţenii trăitori în preajma sa să se poată la rându-le, cu sau fără voie, delecta cu melismele cântăreţilor mezeluri. Neamul prost e tot neam prost pe mai departe şi îşi imaginează că poate tutui pe oricine. Iar tribul nesimţiţilor continuă să îşi arunce gunoaiele la întâmplare ca şi cum planeta întreagă există doar pentru a le servi lor drept coş de gunoi. Aşa că scopul nostru nu a fost atins.

S-a întâmplat altceva. Ne-am oferit certitudinea că nu suntem singuri. Nu suntem singurii deranjaţi de erupţia de mitocănie şi nesimţire care pare să acopere cu totul societatea noastră precum odinioară Vezuviul îngropa Pompeiul. Şi ăsta e un semn bun, dătător de speranţe.

În fine, am realizat ceva: nesimţirea are încă mulţi duşmani în ţara asta. Şi asta e bine. Ne gândeam să ne facem nişte tricouri pe care să scriem mare: „Inamic al nesimţirii!”.  Sau „Nu am prieteni manelişti!”. Acum cred că ar trebui să facem mai multe astfel de tricouri. Pentru că suntem mulţi. Cine mai vrea tricou?

Mi-am întrebat soarele  și mi-a răspuns ca dragostea nu moare. Voi ce ziceți?

Trisi

În articolul de astăzi aş fi vrut să vorbesc despre bună cuviinţă. Despre bun-simţ ca normalitate, ca formă de agregare a firescului. Mă gândisem să spun câteva cuvinte despre toate acele lucruri care se întâmplă fără ca cineva să le pomenească. Despre toţi acei oameni care, zi de zi, fac ceea ce se cuvine, sporind zestrea noastră de cultură şi bună aşezare, fără a se lustrui prin zgomotoase evenimente de PR.

Am început de mai multe ori textul şi m-am oprit. Nu ştiam la care exemplu să mă opresc. Despre care carte minunată, apărută discret, fără multă publicitate şi zarvă, să scriu? Şi mi-a fost greu să aleg. Apoi mi-am amintit „Răsplata” lui Traian T. Coşovei. Şi mi-am dat seama că nu mai am nimic de scris. Scrisese el deja. Eu trebuia doar să îmi amintesc. Şi să vă spun şi vouă. Un prieten: Traian T. Coşovei.

RĂSPLATA

Am îngenuncheat acolo unde şi alţii

şi-au văzut aripile retezate.

Peste dealurile împădurite de cruci tresar mormintele

celor ce au jucat la horă cu viaţa şi moartea – nimic

nu îi desparte de nimica.

S-au înfrăţit, în sfârşit: cazemate fără respect.

Am plâns cu fruntea lipită în pumni

acolo unde şi alţii au încărunţit de lacrimi

cu mult înainte

de a se deschide cerurile, aşteptând o voce sau o poruncă.

Şi mulţi s-au întrebat într-o limbă veche:

noi nu vom fi răsplătiţi pentru că am dus o viaţă cumsecade?

Asta în timp ce soarele asfinţeşte şi bătrânul Aerostate

plânge din vechime cu letopiseţe şi didahii.

În nebuniile semnelor nu mai disting nimic, în nebuniile

crucilor de deal poţi doar să-l revezi pe fratele mort

întors de pe front.

În nebuniile arătărilor se sprijină doar plânsul

şi oamenii locului care par hărăziţi muţeniei –

mâncând ce a scuipat marea la ţărm.

Şi mulţi s-au întrebat într-o limbă veche:

noi nu vom fi răsplătiţi pentru că am dus o viaţă cumsecade?

TRAIAN T COŞOVEI

Premiile Dan Voiculescu, acordate anual de Fundatia Dan Voiculescu pentru Dezvoltarea Romaniei, încep să devină o, spunem noi, frumoasă tradiţie.

Anul acesta premiul va încuraja tinerii actori. Un juriu alcătuit din personalităţi remarcabile ale teatrului românesc va alege spectacolul care va primi acest premiu. Decernarea premiului va avea loc pe 6 mai, la Teatrul Odeon. Mai multe informaţii găsiţi aici.

Acum câteva luni l-am pierdut pe Gheorghe Dinică. Imensă pierdere. Am citit lucrurile care s-au spus atunci. Şi erau aceleaşi lucruri care s-au spus la plecarea lui Ştefan Iordache, Ovidiu Iuliu Moldovan, Adrian Pintea sau Colea Răutu. Aceleaşi lucruri care se spun mereu la plecarea unuia dintre marii noştri actori. Pretutindeni era repetată întrebarea: ce punem în loc? M-a întristat să ştiu că răspunsul a fost şi este mereu acelaşi: nimic! Ce poţi pune, cine se poate aşeza pe locul lui Gheorghe Dinică? Dar în locul lui Ştefan Iordache? Nimeni. Pentru că ceea ce am pierdut era fără de pereche.

Nu putem nicicum înlocui ceea ce am pierdut. Dar putem face altceva: putem adăuga ceva. Îi putem încuraja pe tinerii actori de valoare. Ne putem oferi nouă şi teatrului românesc şansa de a descoperi nume noi, tineri actori care să adauge glasuri şi chipuri noi rolurilor cele vechi.

Acum ceva vreme am văzut minunăţia de film a lui Nae Caranfil, numită „Restul e tăcere”. La ieşirea din sală am auzit comentariul cuiva care spunea: „Grig ar fi putut fi jucat de Dinică în tinereţe. Dar ce bine l-a jucat tânărul ăsta.” Tânărul era Marius Florea Vizante. M-a bucurat să aud asta. Vizante e la vârsta la care încă este comparat cu cei mari. Încă. Asemeni lui şi alţi colegi de generaţie. Care trebuiesc acum încurajaţi. Pentru ca peste ani, alţi tineri să poată fi comparaţi cu ei.

Ne vedem pe 6 mai la Teatrul Odeon.

Mie mi-a placut, voi ce ziceti?
Sanda

Imagini de la Conferinta Bucuria de a fi propriul tau stapan organizata pe 25 februarie 2010, la Facultatea de Drept a Universitatii Bucuresti.

Mulţumim tuturor celor care au participat!